Totul este efemer.Oamenii,timpul,amintirile,sentimentele,viața.Nu îndrăznim să ne împotrivim,ne adaptăm doar.Oamenii nu se schimbă,rămîn aceiași,pur și simplu adoptă o mască nouă pentru o perioada de timp,cu scopul de a se camufla.Etapa asta de imago sau metamorfoză,e și ea efemeră.Vrem să schimbăm lumea,să atingem cele mai înalte culmi,însă suntem falsificați de societate și intoxicați cu valorile materialiste de astăzi.Vrem cu toții să găsim fericirea și uneori,o căutăm atît de departe,încît uităm că ea ne-a fost alături tot acest timp,ascusă într-un zămbet,într-o îmbrățișare,într-o vorbă bună sau chiar în persoana de alături,dornică să o descoperim.Sîntem orbiți de perfecțiune și uităm să prețuim ceea ce avem.Uităm de valori,de principii și de noi înșine.Devenim falși,patetici și dezarticulați.Fugim nebunește după lucruri de care nu avem nevoie.Ne pierdem în vîltoarea timpului,uitînd să ne oprim,preț de o secundă și să respirăm.Sîntem copleșiți de tot ce ne înconjoară.Renunțăm prea repede,uităm prea ușor,iubim prea puțin.De ce? Pentru că nu avem timp.Sîntem mereu în așteptare :a zilei de vineri,a dragostei,a visurilor.Așteptarea asta ne consuma treptat și imbatabil.Am încetat să mai credem în povești,în magie,în miracole pentru că nu avem timp,iarăși.Ne programăm viitorul,fără a ține cont de prezent.Încetăm să visăm colorat și să mai fim copii.Cu toții vrem mașini de lux,o carieră strălucită și bunăstare financiară,însă oare asta e cel mai important sau admirabil lucru în viață? Uităm să ne prețuim și să-i prețuim pe cei de lîngă noi.Ne conducem după niște stereotipuri false,ingrate și devenim monotoni,șterși,plagiați.Mă întreb,oare cîți dintre noi ar fi în stare să-și vîndă mașina pentru a ajuta un om al străzii?Cred că îi putem număra pe degete.Devenim dureros de indiferenți ,inumani și asentimentali,doar pentru că ne copleșesc problemele noastre și nu avem timp pentru alții.
Mi-aș dori să evadez pentru un timp din rutina zilnică,să-mi creez o lume a mea,să mă debarasez de orice grija sau problemă și să fiu fericită.Să pot admira în voie natura,să vorbesc cu cerul,să ascult vîntul și să nu mă sufoc de nedreptate.Să fiu doar eu și eul meu lăuntric.Cer prea mult,cred.
Mă doare cînd oamenii mă dezamăgesc si mă decepționeaza,pentru că eu mai am tupeul să cred că ei se pot schimba,spre bine.Doare cînd realizezi cîtă energie si nervi irosești cu așa persoane.Doare cînd te consumi în zadar și te iluzionezi năprasnic,pentru cineva care nu merită.Doare cînd vezi că oamenii nu depun nici macar un minim efort să se perfecționeze,sau măcar să tindă spre asta,ci se resemnează atît de indiferent.Doare cînd ai speranțe și se spulberă așa de ușor.Însă cel mai tare doare,atunci cînd începe să nu-ți mai pese.Uneori îți e atît de dor de unii oameni,încît uiți că îți este mai bine fără ei.
Însă,totul este efemer...
