Pentru tine, cea urcată la stele

Te-am visat azi-noapte, te-am visat așa cum doar cei îndurerați și sugrumați de emoție o pot face.

Ai apărut ca un înger coborît din ceruri. Am simțit, barem pentru cîteva secunde, ceea ce simt orbii atunci cînd văd pentru prima dată lumina sau ceea ce seamănă ploaia pe pămîntul uscat de veacuri- fericire. Și nu una oarecare, ci o fericire plenară, celestă poate.

Nu pot reda în cuvinte ce amalgam de fiori mi-au străbătut corpul tremurător și cîtă recunoștință a izvorît din inima mea secătuită de lacrimi. Am căzut în abis și m-am înălțat în același timp. Aș fi dat orice pentru a imortaliza acest vis, pentru a-l converti în realitate. Însă visele rămîn a fi o parte ascunsă din existența noastă, după care tînjim cu ardoare și plini de regrete. 

Să fi fost adevărat, Doamne!... Să fi fost realitate ceea ce a montat subconștientul meu, aș zice că minunile există.

Acum însă, cred că omului îi este dat să cunoască fericirea doar în vis și toată viața să și-o trăiască ca pe o iluzie. Se consideră că ar trebui să ne săturăm cu grăunțele de bucurie pe care le colectăm de-a lungul existenței noastre, deoarece nu merităm mai mult. Or, așa e legea vieții. Sau poate că nu suntem destul de altruiști și recunoscători pentru a  simți acea fericire deplină, covîrșitoare. 

Te-am visat, stea de mărgăritare. Te-am visat așa cum nu am mai făcut-o niciodată pînă acum. Și pentru prima dată, după cinci luni de zile, am fost fericită.


În vis.